Hogbackul se impune ca formă de relief dominantă spaţial, altimetric pe baza căruia s-au format alte forme secundare de relief structural precum abrupturi structurale, suprafeţe cvasistructurale, brâuri, surplombe, poliţe structurale, cueste secundare, etc. Pe versantul estic „suprafeţele structurale tipice apar cu totul acidental pe arii foarte restrânse, caracteristice fiind cele cvasistructurale”[2].
Fig. 1. Elemente structurale
Unităţi structurale majore
Morfologia crestei o divide în două unitaţi orfostructurale majore: hogbackul (Piatra Mare) în partea nordică a crestei si cuesta în partea sudică (Pietricica).
a. Hogbackul Piatra Mare
Este situat în partea nordică a crestei, dispus sub forma unui arc de cerc. Este alcătuit din Piatra Mică şi Piatra Mare, separate între ele de Valea Crăpăturii. „Dezvoltat pe directia nord-est – sud-vest, cuprinde vârfurile cu cele mai mari altitudini şi ocupă peste jumătate din suprafaţa crestei (57,8%, respectiv 33,5 km2 ”[3].
Caracterul de hogback este dat de înclinarea mare a celor doi versanţi (nord-estic şi sud - estic), având pente de depăşesc de multe ori 300 . „Versantul nord-estic are declivitatea medie cu 5 – 70 mai mare datorită unei asimetrii impuse de trăsăturile structural-tectonice”[4].
Forma de creastă proeminentă este specificată în multe lucrări şi sinteze geografice (Orghidan N, 1936, Micalevich -Velcea V., 1961, Coteţ P., 1973, Roşu Al., 1980, etc). Creasta se ridică deasupra regiunilor limitrofe cu 500-1000 m. Altitudinile crestei nu scad sub 1800 m pe o lungime de 16 km, iar sub 2000 m nu coboară pe o lungime de 8 km. Lăţimea crestei oscilează între 2,7 – 4,2 km, versantul sud-estic având o lăţime mai mare. „Suprafaţa versanţilor din est reprezintă două treimi din suprafaţa totală a masivului, asimetira crestei este evidentă”[5].
Creasta are un aspect unitar din punct de vedere genetico-evolutiv. Nicio vale nu a reuşit să strabată creasta, în toalitate de la est la vest. Evoluţia regresivă a văilor Curmărua şi Crăpătura, cu obârşie sub creastă dar pe versanţi opuşi (prima pe interiorul crestei, a doua pe exteriorul nordic). Cele două văi au generat o înşeuare cu diferenţă de nivel de cca. 250-300 m faţă nivelul crestei (în est Vf. Piatra Mică – 1811 m, în vest Vf. Turnul 1911 m, Şaua Crăpăturii 1599 m) şi reprezintă cea mai mare discontinuitate existentă pe muchia hogbackului.
„Michia Crestei Pietrei Craiului sau zona altitudinilor maxime, se prezintă sub forma unor alternanţe de vârfuri şi înşeuări care alcătuiesc o creastă foarte ascuţită a cărei linie este în zig-zag”[6]. De obicei obârşiile văilor corepsund înşeuărilor „şi se află într-o poziţie estică faţă de vârfuri ceea ce indică o evoluţie regresivă mai accentuată a acestor văi (de pe versantul nord-estic) decât cele de pe varsantul opus”[7].
a.1. Subunităţile hogbackului (cuestei, crestei)
Trăsăturile structural-tectonice ale crestei, asociate celor morfologice pun în evidenţă diferenţe între diferite sectoare ale crestei. Se pot delimita cinci subunităţi: Piatra Mică, trei în Piatra Mare şi Pietricica.
a.1.1. Hogbackul Piatra Mică : ocupă jumătatea vestică a subunităţii, altitudinea maximă este de 1811 m, panta celor doi versanţi este aproximativ aceeaşi. Frecvenţa şi varietatea formelor de relief este relativ mică în comparaţie cu restul crestei.
a.1.2. Creasta nordică: se desfăşoară între Vf. Turnul (1911 m) şi Vf. Ascuţit (2149 m). Caracteristică acestui sector este poziţia răsturnată a stratelor de calcar în partea superioară, iar versantul estic al ecestei porţiuni înregistrează prezenţa calarelor pe o suprafaţă de trei ori mai mică dacât a conglomeratelor astfel impunând o asimetria crestei.
a.1.3. Hogbackul central: se desfăşoară între Vf. Ascuţit şi Vf. Piscul Baciului. În acest sector stratele de calcar au poziţie verticală sau aproape verticală, înclinarea stratelor fiind de 600 în sud, în zona vârfului ce înregistrează cele mai mari altitudini (2238 m) şi de 900 în zona vârfurilor Ţmbalul Mare şi Ţimbalul Mic. Această suprafaţă conţine cele mai multe şi mai reprezentative forme de relief deoarece calcaree la zi au o extindere aproape dublă pe versantul estic, faţă de celelalte compartimente analizate. Astefel apare o simetrie a crestei în această subunitate, deci apare caracterul de hogback.
a.1.4.Creasta sudică: este poziţionată între Vf. Piscul Baciului şi Şaua Funduri. Are altitudini maxime de peste 2100 m (Vf. Umerilor 2209 m, Vf. Lespezi 2111 m). Acest sector prezintă cea mai pronunţată asimetrie din Piatra Mare deoarece stratele de calcar care înclină de la vest la est se află sub un unghi de 450-600. În est, calcarul ocupând suprafeţe mai reduse determină o diferenţă de înclinare a versantului, provocând asimetria. Aper diferenţe şi în privinţa formelor de relief, astfel în vest, pe versantul înclinat (fruntea cuestei) apar ace, colţuri, brâne, surplombe, poliţe structurale, cueste secundare, abrupturi structurale, versantul fiind lipsit de vegetaţie, în timp ce pe versantul estic acoperit de jnepeni şi de conifere, aceste forme de relief lipsesc, panta versantului fiind mult mai mică.
a.1.5. Creasta Pietricica (Arsura): Apare la sud de Şaua Funduri, între aceasta şi locul „La Sălătruc” unde altitudinile sacad la 1900-1800 m. Prezintă diferenţe morfometrice evidente faţă de subdiviziunea anterioară, fiind delimitată de aceasta de Falia Funduri. Unghiul de înclinare a stratelor în această porţiune scade sub 450, pantele versanţilor având valori de 200-250.
a.2. Versanţii
a.2.1. Versantul nord-vestic: Înălţimea mare a crestei exprimă fragementarea majoră a reliefului ce are valori de 700-750 m în Piatra Mică şi 800-950 m în Piatra Mare. În Pietricica (la sud de Vf. Piscul Baciului şi valea Şpirlei) înălţimile scad treptat înregistrând valori ale fragmentării reliefului mai mici decât în Piatra Mică, de cca 500 m. Diferenţele dintre partea cantrală a crestei şi partea sudică sunt date de diferenţele apărute în gorsimea stivei de calcar, mai groasă în nord. Aceasta diferenţă dată de trăsaturile tectono-structurale, determină şi diminuarea lăţimii crestei de la nord la sud cu cca 1 km.
Pantele acestui varsant înregistrează valori de peste 300. Spre sud, condiţiile toctono-structurale determină îngustarea spre sud şi astfel se înregistrează creşteri ale diclivităţii medii. „În porţiunile cu lăţimi mai mari ale versantului, situate la nord de Vf. Grind, se remarcă o succesiune verticală a trei fâşii de vesant, cu declivitate diferită, trecerea între ele făcându-se prin rupturi de pantă. În partea superioară la peste 1800 m – pante de 300-400, patea mediană (1500-1800 m) declivitate maximă cu pante 400-450 şi partea inferioară, sub 1500 m cu pante diminuate şi valori de 250-300”[8]. L sud de refugiul Grind declivitatea medie creşte 350-400 în partea superioară a vesantului şi 500-550 în partea inferioară.
Fig. 3. Harta densităţii fragmentării reliefului
Fragmentarea oizontală atinge valori medii de „ 7 km/km2 iar pe cea mai mare parte din suprafaţă existând valori de 8-9 km/km2. Prin această caracteristică, Piatra Craiului este suprafaţa calcaroasă cu cea mai mare densitate de văi din România, deoarece majoritatea văilor sunt axate pe accidennte tectonice (falii, diaclaze) şi s-au format în condiţiile climatului cuaternar, în comparaţie cu cu măgirile calcaroase din Culoarul Rucăr-Bran, situate pe roci mai slab tectonizate ce au o madie a densităţii fragmentării de 3 km/km2”[9]. Tectonizarea puternică a calcarelor are o influenţă directă asupre reliefului structural deoarece succesiunea faliilor generează o alternanţă de văi şi hogbackuri secundare. Diaclazele în asociere cu stratificaţia au determinat formarea unor hornuri oarbe aflate pe văile consecvente. Există o legătură între înclinarea stratelor şi diversitatea formelor de relief. Înclinările mai mici ale stratelor generează poliţe structurale, terase structurale, brâne, cueste secundare, întâlnite pe tortversantul de la sud de Vf. La Om, la altitudinea de sub 1600 la nord de acest vârf. Pe pante mai înclinate (peste 600) apar turnuri, piramide, abrupturi structurale pronunţate, brâne, ace, muchii ce se întâlnesc la altitudini mari, cea mai mare densitate lor fiind între 1800-2200 m. Datorită acestor caracteristici, versantul nord-vestic reprezintă un unicat pentru zonele calcaroase din România. Modelarea lui s-a produs pe fondul unei retrageri a versantului paralel cu el însuşi şi a dus la subminarea părţii inferioare a întregului versant. Retragerea versantului nu s-a produs uniform, fiind mai intensă în pertea superioară a crestei, datorită acţiunii gelifracţiei şi a carstificării iar în partea nordică s-a adăugat modelarea nivo-glaciară. Denudaţia este mult mai puternică în partea superioară a versantului, faptul fiind evidenţiat de existenţa a unei succesiuni de fâşii de versant, cu declivitate diferită.
T. Constantinescu (2009), evidenţia existenţa a două etape şi sensuri de evoluţie a acestui versant. Prima etapă (inversinea de relief Paleocuesta Coacăza) corespunde cu începultul individulaizării morfologice când înălţimea şi suprafaţa versantului erau mici. Accentuarea inversiunii de relief şi formarea reliefului se producea prin înălţări, în faze tectogenetice şi prin eroziune diferenţiată în perioadele de calm tectonic. Această perioadă corespunde cu o evoluţie ascendentă. Ulterior, datorită creşterii energiei de relief şi a evenimentelor tectonice, a existat şi o alternanţă între creşterea suprafeţei versantului şi înălţarea lui dar şi subminarea sa prin denudaţie astfel s-a accentuat inversiunea de relief şi formarea crestei proeminente. Se observă astfel trena proluvio-deluvială din culoarul Rucăr-Zărneşti, situată la contactul între creasta calcaroasă şi suprafaţa cristalină din fundament. „În sectorul dintre Valea Ciorânga Mare şi Vala Crăpăturii, procesele de versant au fost favorizate de eroziunea diferenţiată, mai intensă, produsă în conglomeratele cu elemente calcaroase şi în celelalte depozite care aparţin doggerului (jurasic mediu) mai puţin dure recât calarele kimmeridgian-titonice, deoarece aceste roci doggerirne au o grosime dublă în acest sector”[10].
Acest versant a fost denumit de T. Constantinescu versant tip Piatra Craiuui în anul 1996 deoarece considera că este un versnat alcătuit în totalitate din calcare, „care în jumătatea sa superioară are suprafaţa formată numai din capete de strat şi pante de 350 - 400, înălţimea totală fiind de 700-1000 m, densitatea fragmentării reliefului are valori de peste 8 km/km2, datorită unor văi seci adâncite, peisajul său fiind dominat de un ansamblu format din văi şi creste secundare (hogbackuri secundare), pe fondul căruia se remarcă explozia formelor structurale, periglaciare şi carstice de dimansiuni mai mici, clar reliefate datorită absenţei vegetaţiei şi solurilor”[11].
a.2.2.Versantul sud-estic: în comparaţie cu cel prezentat anterior acesta este constituit din conglomerate (în partea inferioară) şi calcare (în partea superioară), fiind împărţit, pe verticală în două sectoare, pe structura căroara se suprapun două subunităţi morfosturcturale diferenţiate. Determinările structurale ale acestui versant sunt mai variate şi mai diferite decât cele de pe versantul opus, ai ales în zona calcaroasă (a marilor înălţimi). Se observă diferenţieri în cadrul acestui versant, de la nord la sud, diferenţă generată de caracteristicile morfostructurale şi de extiderea diferită a celor două structuri petrografice.
În partea nordică, la nord de Vf. Piscul Baciului – cel mai înalt din masiv, sectorul calcaros ocupă aproximativ o treime din suprafaţa versantului şi este alcătuit din calcare stratificate ale căror capete de strat apar pe suprafaţa reliefului, aspectul fiind asemănător cu cel din versantul opus. Suprafaţa calcarosă se dezvoltă cel mai bine între Vf. La Om şi Timbalul Mare. Relieful pe această suprafaţă se cracterizează prin apariţia a numeroase creste secundare, forme de relief rezidual, brâuri, brâne, hornuri, etc. În partea inferioară, conglomeratică se observă prezenţa unor văi bine adâncite, interfluvii ascuţite sau rotunjite ce prezintă o întindere semnificativă faţă de relieful din partea superioară (conglomeratică).
În partea sudică (ls sud de Vf. Piscul Baciului) sectorul conglomeratic ocupă tot mai mult de jumătate din suprafaţă dar relieful este cel dezvoltat pe suprafeţe cvasiorizontale aflate pe interfluvii rounjite şi plate, versanţii având declivitate mai mică. Văile au poziţie obsecvent-subsecventă. Pe suprafaţa sectorului calcaros se observă apariţia unor creste mici şi a unor văi adâncite dar de proporţii mult mai mici decât pe versantul vestic.
Evoluţia cuaternară a versatului estic este putin diferită decât cea a versantului vestic. Adâncirea văii Prăpăstiilor şi Dâmbovicioarei a fost mult mai puternică decât procesul de denudare generală şi a determinat o permanentă creştere a înălţimii şi suprafeţei versantului. Prezintă o zonă de tranziţie spre Cuesta Pietricica.
Fig.4. Harta orientării versanţilor
b. Cuesta Pietricica
Este a doua subunitate morfostructurală a Masivului Piatra Craiului. Aceasta se află în sudul crestei. Limita dintre Cuesta Pietricica şi Hogbackul Piatra Mare nu este marcată printr-o discontinuitate morfologică evidentă dar corespunde unei falii pe care s-a desfăşurat Valea Căprioarei, afluent al Văii cu Apă. Caracterul de cuestă este conferit de aspectul general al subunităţii, ansambu dezvoltat pe un monoclin ce înclină de la vest la est. Înclinarea stratelor este mai mică decât în partea nordică şi scade treptat de la nord la sud.
Relieful acestei părţi se caracterizează prin asimetrie. „Versantul vestic (frontul) fiind de 450-500 iar cel estic (reversul) de numai 150-250, înregistrându-se un raport de 1/5 între front şi revers. Considerăm totuşi că această formă de relief structural este atipică deoarede, de regulă panta reversului numei cueste nu depăşeşte 100”[12]. Înălţimile sunt mai mici decât cele înregistrate în porţiunile nordice: Vf. La Arsură 1859 m, Vf. Pietricica 1763 m, Vf. Valea Speranţei 1528 m, Vf. Sub Pietricică 1245 m. Înălălţimea frontului cuestei scade de la 450-400 m în nord la 70-80 m în sud. Muchia crestei se desfăşoară în zig zag. Unghiul de unire a celor doi versanţi este mult mai mare decât a celor de la nord de această porţiune, lucru ce se reflectă în înclinarea mai mică a celor doi versanţi. Modelarea reliefului în acest sector este mult mai lentă, densitatea fragmentării reliefului este mai mică, înălţimea frontului este mult mai mică la fel şi energia de relief. Faliile au de asemenea o frecvenţă mai mică. Astfel procesul de retragere a frontului este uniform dar mai lent decât în partea nordică.
b.1. Subunităţile cuestei
b.1.1. Cuesta Nordică: este delimitată de aliniamentul La Sălătruc – Valea Căprioarei şi aliniamentul La Stână – Valea Ursului. Pe frontul acestei cueste se întâlnesc versanţi cu înclinare de peste 300. Înclinarea stratelor nu depăşeşte 400-500, iar fragmentarea reliefului este cea mai mare din subunitate: 450-400 m. Ca forme de relief carstic se identifică abrupturile structurale (pe versantul vestic), poliţe, brâne, surplombe şi suprafeţe cvasiorizontale pe versantul estic.
b.1.2.Cuesta Sudică: se individualizează la sud de aliniamentul La Stână – Valea Ursului şi se întinde până la Plaiul Mare. Frontul său are dimensiuni mai mici, pantele se menţin peste 300 iar fragmentarea este relativ mică. Pe suprafaţa structurală se evidenţiază prezenţa a trei trepte de relief cu morfologie distinctă[13]: un sector calcaros superior (1400 - 1550 m) ce reprezintă o suprafaţă cvasiorizontală cu o declivitate medie de 100 - 120, deformată de apariţia unor petice de conglomerate sau de prezenţa unor forme exocarstice (doline şi câmpuri de lapiezuri). Pe această porţiune s-a păstrat cel mai extins martor al suprafeţtei de nivelare Râu Şes II. Sectorul conglomeratic mediu (1200 – 1400 m) are o pantă medie mai mere de 200 şi reprezintă o zonă de tranziţie între suprafeţele de nivelare Râu Şes II şi Gornoviţa. Sectorul conglomerato-calcaros inferior (1050 – 1200 m) include şi bazinul hidrografic al Văii Peşterii, dezvoltat pe calcare. Acest sector este fragmentat de prezenţa faliilor prin care suprafeţele calcarose sunt diferenţiate de cele conglomeratice. În acest sector se remarcă prezenţa suprafeţei de nivelare Gornoviţa.
b.2. Versanţii
b.2.1. Versantul vestic (frontul cuestei): este alcătuit din toatalitate din roci calcaroase, pe o lungime de aproximtiv 8 km şi se află în continuarea versanului Pietrei Mari observându-se atât asemănări cât şi deosebiri între aceştia. Pe capetele de strat apar forme structurale tipice precum poliţele structurale, bânele, muchii şi ţancuri. Morfologia de ansamblu, datorită diversităţii reduse a formelor de relief, este mult mai uniformă, mai unitară. Reţeaua de văi este mai rară şi mai puţin adâncită (şi datoită stivei de calcar cu o grosime mai mică), interfluviile secundare au aspect de creastă slab reliefată. Alături de prezenţa vegetaţiei, particularităţile menţionate nu am permis realizarea unei carstificări la fel de pornunţate ca în partea nordică a acestui versant, astfel această porţiune este cea mai slab carstificată din Masivul Piatra Craiului.
b.2.2. Versantul estic (suprafaţa structurală): Se prezintă sub formă de suprafaţă cvasiorizontală. Este fragmentată de văi consecvente şi consecvent-subsecvente. Există şi porţiuni (în proximitatea Vf. La Arsură) unde pantele sunt mai mari de 350, suprafaţa structurală cvasiorizontală având dezvoltare mai redusă. Partea superioară a versantului este alcătuită din calcar iar cea inferioară din conglomerate. Între acestea se remarcă o ruptură de pantă dar şi diferenţe morfologice. Pe această porţiune sunt dezvoltate solurile pe care se află vegetaţie de păşuni sau pădure.
Partea superioară, calcaroasă este mai unitară în această porţiune, fragmentarea orizontală fiind mai redusă, obârşiile văilor sunt mai puţin adâncite iar producerea avalanşelor are probabilităţi minime. „Unde declivitatea medie a suprafeţelor cvasiorizontale nu depăşeşte 150 (La Sălăturc, La Stână, Poiana Mare) apar mici doline (2-3 m adâncime)”[14]. Valea Peşterii adună apele de pe acest versant şi prezintă forme de relief exocarstic.
Unităţi structurale secundare
În cadrul celor două unităţi morfostructurale majore se dezvoltă numeroase şi diverse forme secundare. Au evoluat în urma unei poligeneze în concordanţă cu factorii structurali, tectonici şi litologici. Se remarcă prezenţa a două categorii de forme de relief[15]: forme de ordiunul I şi forme de ordinul II, cele majore fiind suport pentu primele iar primele fiind suport pentru cele de ordin II.
a. Forme structurale de relief, secundare de ordinul I
Sunt reprezentate de hogbackurile secundare, abrupturile strucrurale şi sprafeţele structurale.
a.1. Hogbackurile secundare: apare pe versantul vestic - nord-vestic şi apar ca o succesiune de creste întrerupte de văi puternic adâncite. Unele creste au trăsături asemănătoare cu cele ale întregului versant.
Apar ca forme de relief simetrice, cu versanţi foarte înclinaţi. Evoluţia lor coincide cu evoluţia generală a versantului.” Începând din holocen denudarea muchiilor a fost foarte intensă, astfel că la nivelul capetelor de strat s-a modelat un relief rezidual format din ace, colţi, ţancuri”[16].
a.2. Abrupturile structurale: se impun a fiind cele mai reprezentative forme de relief din cadrul crestei. Abrupturile propriu zise se întâlnesc între Valea Crăpăturii şi Valea Vlăduşca. Abrupturile verticale sau aproape verticale apar la altitudini de peste 1600 m pe versantul nord-vestic unde calcarele sunt mai masive şi înclinarea stratelor scade, dimensiunea suprafeţelor abrupte se micşorează. O serie de abrupturi apar şi pe versantul estic în sectorul calcaros superior între Vârful Timbalul Mare şi Vârful Piscul Baciului. În partea sudică a crestei, în zona Pietricica aceste abrupturi lipsesc fiind înlocuite de vegetaţie. Înălţimea abrupturilor scade de la nord la sud odată cu reducerea înclinării stratelor dezvoltate pe calcare care se diferenţiată în două subtipuri de abrupturi structurale[17]: abrupturi pe faţete de strat verticale sunt situate pe versantul nord-vestic de altitudini de peste 1600 m, abrupturi pe capete de strate: dezoltate în partea inferioară a versantului nord-vestic şi pe tot versantul vestic, unde înclinarea stratelor este mai mică de 500.
a.3. Suprafeţe casistructurale: „suprafeţe structurale tipice lipsesc sau apar accidental pe reversul Cuestei Pietricica. Suprafeţele cvasistructurale sunt numai în sudul versantului estic unde stratele au o înclinare mai mică”[18]. Apar astfel de suprafeţe apar în sectorul calcaros unde vegetaţia lipseşte sau în zone acoperite cu păşuni (pe versantul estic pe Valea Grind).
b. Forme structurale de relief, secundare de ordinul II
Pe suprafaţa masivului, pe formele de relief secundare (fruntea şi suprafaţa cvasistructurală) apar morfostructuri de dimensiuni mai mici. Se remarcă cuestele secundare, brâurile, surplombele şi poliţele structurale.
b.1. Cueste secundare: prezenţa acestor cueste a fost semnalată în literatură de mai mulţi geografi: Velcea Valeria, Savu Al., (1982), Constantinescu T. (2009), etc. Diversitatea şi verietatea acestor creste este mai redusă decât a celor de ordin I. Se găsesc în sectorul superior al versantului estic, unde înclinarea stratelor de calcar este mai mică de 450. Se întâlnesc:
b.1.1. Cueste de eroziune: apar ca efecte al proceselor periglaciare la care s-a asociat şi carstificarea. Sunt evidenţiate de de văi mici.
b.1.2. Cueste tectono-erozive: Se întâlnesc numai în partea superioară a versanţilor unde sunt cele mai mai multe falii de decroşare.
b.2. Brâurile (brânele): sunt suprafeţe structurale slab înclinate sau orizontale, cu lăţimi mici desfăşurate de-a lungul versanţilor, uneori continuu. Cele mai întinse brăuri se găsesc pe versatul vestic – nord-vestic, între Valea Cioranga Mare în nord şi Valea Urzicii în sud. Cele mai cunoscute sunt: Brâul de Mijloc, Brâul de Sus, Brâul de Jos, Brâul Roşu, etc.
Modelarea brâurilor s-a realizat în cuaternar de procese periglaciare dar şi de cele carstice. Continuitatea brâurilor demonstrează o vârstă recentă a lor. „În funcţie de poziţia structurală şi geneză au fost diferenţiate două tipuri de brâne: formate pe capetele stratelor verticale şi pe faţete de strate”[19].
b.2.1. Brâurile formate pe capetele stratelor verticale: sunt caracteristice părţii nordice şi se află la altitudini de peste 1600 m unde calcarele sunt stratificate. Aceste abrupturi întrerup continuitatea abrupturulor structurale şi fac trecerea spre abrupturi. Brâurile tipice se întâlnesc frecvent pe versantul vestic: Brâul de Jos cca. 1500 m, Brâul de Mijloc: cca. 1700 m, Brâul de Sus: cca. 2000 m.
b.2.1. Brâurile formate pe feţele stratelor: se găsesc la sud de Vârful La Om unde stratele înclină sub un unghi mai mic de 500.
Brânele sunt forme similare ca morfogeneză dar cu dimensiunimai mici, apar frecvent în versanţii văilor. Cea mai cunoscută este Brâna Caprelor de pe verantul vestic.
b.3. Surplombele: sunt forme dezvoltate pe abrupturile structurale. Au formă şi mărime variată pe parcursul abrupturilor sau a versanţior văilor.
b.3.1. Surplombele formate pe strate verticale: sunt caracteristice părţii nordice la altitudini mai mari de 1600 m. Morfologia lor este variată, diferenţele fiind determinate de unghiul de înclinare.
b.3.2. Surplombele modelate pe stratele cu înclinare mai mică de 450: sunt caracteristice frontului cuestei. Se găsesc în partea inferioară a versantul vestic la altitudini mai mici de 1600 m. În Pietricica se individualizează două niveluri[20]. 1. Nivelul inferior situat la contactul calcare-şisturi cristaline unde formează un aliniament mai mult sau mai puţin continuu. Excavaţiile datorate acestui tip de surplombe pot avea lăţimi de sute de metri şi înălţimi de 10-20 m. Nivelul superior se află în partea superioară a frontului cuestei, geneza formelor fiind legată de existenţa unor pachete de strate mai subţiri, supuse gelifracţiei şi unor carstificări incipiente.
b.5. Poliţele structurale: sunt caracteristice versantului vestic şi au frecvenţă mare faţă de alte regiuni calcaroase din România. Majoritatea poliţelor s-au format prin gelifracţie pe strate de calcar mai dure sau mai groase şi constă într-un raport invers proporţional între înclinarea stratelor şi dezvoltarea acestor forme de relief.
Prezenţa releifului structural individualizează aceast masiv conferindu-i unicitate între crestele calcaroase din România. Relieful structural este cun component morfologic dominant şi reprezintă un factor coordonator în evoluţia acestei creste prin apariţia formelor de relief tipice Pietrei Craiului. De asemenea compoziţia, pe langă structura litologică a determinat înfluenţa apariţiei şi distribuţiei anumitor forme de relief.
[1] Constantinescu T. (2009), pag.85.
[2] Constantinescu T. (2009), pag.85.
[3] Constantinescu T. (2009), pag 85.
[4] Constantinescu T. (2009), pag 86.
[5] Constantinescu T. (2009), pag. 86.
[6] Constantinescu T. (2009), pag. 86.
[7] Constantinescu T. (2009), pag. 86.
[8] Constantinescu T. (2009), pag 86.
[9] Constantinescu T. (, 1984, 2000 şi 2009), pag. 88.
[10] Constantinescu T. (2009), pag. 89.
[11] Constantinescu T. (1996).
[12] Constantinescu T, (2009), pag. 91.
[13] Constantinescu T. (2009), pag. 92.
[14] Constantinescu T. (2009), pag. 92.
[15] Constantinescu T. (2009), pag. 93.
[16] Constantinescu T. (2009), pag. 93.
[17] Contantinescu T. (1997).
[18] Contantinescu T. (2009), pag. 95.
[19] Constantinescu T. (2009), pag. 95.
[20] Constantinescu T. (2009), pag. 97.
