A fost semnalat în masiv de către Emm. de Martonne (1097), Orghidan N. (1936), Micalevich-Velcea (1961). Acest tip de relief se impune în peisaj şi este reprezentativ pentru creastă. „Intercondiţionarea componenţilor geotermici (altitudine, climă, litologie, lipsa solurilor şi a vegetaţiei pe cca 50% din suprafaţa Pietrei Craiului) a favorizat încă din pleistocen manifestarea proceselor periglaciare. Imensa cantitate de grohotişuri fixate (trena proluvio-deluvială) este o dovadă certă, iar grohotişurile mobile (torenţi de pietre, conurile de grogotiş) şi relieful rezidual certifică intensitatea proceselor geomorfologice actuale”[1].
Posibilitatea existenţei unor gheţari în Masivul Piatra Craiului este subliniată de T. Constantinescu (2009) afirmând „după opinia noastră, în Piatra Craiului au funcţionat gheţari de circ cu dimensiuni reduse, urmele lor fiind distruse aproape în totalitate de puternica acţiune conjugată periglaciaţie-carstificare”. De asemenea, Emm. de Martonne a emis ipoteza imposibilităţii dezvoltării gheţarilor în Piatra Craiului datorită morfologiei (versanţi cu declivitate foarte mare) crestei nefavorabile. Această ipoteză a fost adoptată de majoritatea geografilor de la vremea respectivă (Krautner Th. (1929), Niculescu Gh. şi colab. (1960), Micalevich-Velcea (1961) iar în Geografia României volumele I (1983) şi III (1987), Piatra Craiului nu figurează printre unităţile carpatice în care au funcţionat gheţari cuaternari. Astfel prima lucrare în care s-a tratat acest subiect ca fiind posibil, aparţine lui Constantinescu T., care vorbea de existenţa unor mici gheţari de circ în Căldările Ocolite, unul dintre bazinele de recepţie ale Văii . În această căldare şi în Padina Închisă se considera că prezintă repere ale glaciaţiunii. Autorul afirmă că urmele glaciare au fost şterse de modelarea periglaciară. Se observă menţinerea zăpezii în bazinele de recepţie a anumitor văi, o perioadă destul de însemnată de timp. Existenţa gheţarilor ar putea fi susţinută de adâncirea mai mare a văilor de pe versantul vestic unde se presupune că existenţa gheţarilor la obârşia văilor ce le-au alimentat şi au determinat adâncirea lor prin alimentare permanentă, acestea „având caracter mult mai pronunţat faţă de cele sudice”[2]. În urma analizei detaliată a zonei susţin ipoteza imposibilităţii dezvoltării gheţarilor în zona superioară a crestei.
Foto. nr 1. Relief rezidual
Etajele periglaciare
Procesele periglaciare acţionează diferit în funcţie de altitudine, astfel se pot delimita două etaje: etajul crionival şi etajul nivocriogen, fiecare cu două subdiviziuni.
Etajul crionival: este etajul reprezentativ, fiind cel mai extins. Peste 70 % din formele periglaciare din Masivul Piatra Criaului se regăsesc în acest etaj. Sistemul modelator al acestui etaj este cuplul gelifracţie-carstificare la care se adaugă şi acţiunea de transport. Se remarcă etajul crionival superior ce include suprafeţele calcaroase aflate la cele mai mari atlitudini, suprafeţe lipsite de vegetaţie, cu declivitate mare. „Deoarece calcarul suportă direct acţiunea gelifracţiei şi nivaţiei, relieful rezidual are cea mai largă şi variată dezvoltare, iar producerea grohotişurilor reprezintă un proces de o intensitate maximă”[1]. Morfodinamica etajului este favorizată de stratificaţie şi de înclinarea foarte mare a stratelor de calcar.
Erajul crionival inferior ocupă în general baza versanţilor şi se situează la altitudini de 1400-1800 m. La aceste altitudini apar suprafeţe ocupate de soluri, iar intensitatea proceselor crionivale se diminuează.
Etajul nivocriogen: Este etajul inferior celui prezentat. Include versanţii de la altidudini de 1700 m în jos. Majoritatea acestor versanţi sunt reprezentaţi de cei estici unde apar suprafeţe cu pante mai mici (Fig. 13), unde se acumulează zăpadă. Denudaţia este astfel mai mică şi predomină procesele de acumulare (conurile de grohotiş – fig.45). Se împarte în etajul nivocriogen superior, aflat la altitudini de 1700-1500 m, preponderent pe versantul estic şi sudic. Aici se dezvoltă culoarele de avalanşă şi zonele unde se acumulează grohotişurile. Etajul nivocriogen inferior este mai extins, include suprafeţele cu altitudini mai mici de 1500 m. Aici predomină, de asemnea acumulările.
Procese şi forme de relief periglaciare
În pleistocen, procesele periglaciare s-au manifestat mai intens decât în prezent. Astfel, în
acea perioadă s-au creat depozitele de grohotiş la baza versntului ce astăzi s-au fixat. Având o largă răspândire, acest tip de relief este caracteristic masivului. Au existat şi încă există condiţii genetice favorabile precum structura, tectonica, clima, expoziţia versanţilor, etc. Se identifică trei categorii de relief: forme de versant, forme dezvoltate pe suprafeţe plane şi relief rezidual.[1] Formele de versant sunt net predominante.
Formele de relief rezidual: conform Constantinescu T. „densitatea formelor de relief rezidual este de ordinul miilor pe kilometrul pătrat, nefiind luate în calcul şi formele cu dimensiuni sub 1 m”. Procesele periglaciare au fost favorizate de stratificaţia calcarelor din masiv. Cea mai mare parte a reliefului rezidual se înregistrează în partea superioară a masivului unde stratele de calcar au poziţie verticală. „Principala particularitate a acestui relief este caracterul poligenetic. În cazul Pietrei Craiului apare evident prin faptul că alături de gelifracţie, disoluţia calcarelor şi alte tipuri de procese au aport în modelarea sa.
A doua particularitate este dată de rolul determinant al stratificaţiei şi poziţiei stratelor în relieful rezidual, aspectul formelor fiind o dovadă în acest sens”[2] . Relieful rezidual se remarcă prin proeminenţă, dimensiuni şi diversitate. Se remarcă:
Foto. nr 2. Relief rezidual
Foto. nr. 3 Relief rezidual
Muchii periglaciare: mai poartă denumirea şi de custuri, lame sau creste de cocoş. Apar ca pachete de strate proeminente şi sunt reprezentate în cadrul hogbackurilor secundare. Majoritatea acestor muchii au dimensiuni de ordinul metrilor: 20-50 m lungime, 10-15 m înălţime şi sunt alcătuite din mai multe straturi. Se remarcă: „Muchia Padinii Popii, Muchia celor Trei Ţancuri, Muchia Însorită, Muchia Roşie, Muchia lui Ivan, Muchia Pinului, Muchia Grotei, Muchia Scurtă, Muchia Lungă, Muchia Padina, Muchia Smârdarului”[1]. Crestele singuratice apar pe versantul estic la altitudini mai mari de 1800 m.
Foto.21. Muchii periglaciare
Ace, colţi, ţancuri, piramide: sunt reprezentate de martori reziduali foarte ascuţiţi, proeminenţi. Au o densitate mai mare pe versantul nord-vestic şi nordic al Pietrei Craiului şi predomină la altitudini de peste 1600 m. S-au format datorită intensităţii proceselor de gelifracţie condiţionate de tectonică şi structură. Sunt situate pe versanţii văilor dar şi de-o parte şi de alta a crestei principale. „Morfologia acelor, colţilor şi ţancurilor trădează clar influenţa stratificaţiei şi fisuraţiei în geneza lor dar şi a avalanşelor şi a altor acţiuni mecanice care accelerează procesul”[1]. Se remarcă: Santinele, Degetul lui Călineţ, Colţul Mare, Acul Crăpăturii, Acul de la Amvon, Colţul Piticului, Colţii Răi, Colţii Gemeni, Colţul Carugelor, Ţancul Caprei, Colţii Frumoşi, Acul Dianei, etc[2].
Foto.22. Colţi
Foto. 23. Ace, piramide
Foto.24 Colţ
Grohotişuri: Acumulările de grohotişuri se numără printre formele caracteristice Pietrei Craiului atrăgând atenţia atât prin cantitate cât şi prin varietate. Cea mai importantă acumulare este trena proluvio-deluvială existentă la baza versanţilor. Se identifică atât grohotişuri mobile cât şi grohotoşuri fixate. Prin deplasarea grohotişurilor pe pantă rezultă râurile de grohotiş sau torenţii de grohotiş (Foto. 28, 29, 30).
Foto. 28. Marele Grohotiş văzut din creasta principală
Râuri de grohotiş (Foto 31, 32): au rezultat din grohotişurile mobile, ce se deplasează pe pe văile versanţilor. Aceste râuri diferă în funcţie de structura şi morfologia versanţilor şi se diferenţiază:
- Râurile de pietre ale versantului nord-vestic: Se caracterizeată prin lipsa unui con de grohotiş propriu. Ei alimentează direct trena proluvio-deluvială de la baza versantului. În partea nordică a versantului se dezvoltă în cadrul văilor de tip Piatra Craiului, fiind bine dezvoltate în canalul de scurgere al văilor. Văile sunt puternic adâncite în calcare, prezită sectoare înguste. La baza masivului ajunge prin procese accidentale precum avalanşele sau scurgerea torenţială. În partea sudică se remarcă o cantitate mai mică de grohotiş. Torenţii tipici se află pe văile Tămăşel, Padina Lăncii, Piscul cu Brazi, Valea lui Ivan, Valea Largă.
- Râurile de pietre ale versantului sud-estic: cantitatea de material este mult mai mică decât pe versantul vestic deoarece suprafaţa de producere a gelfractelor este mai mică (deoarece partea calcaroasă este mai redusă iar cea conglomeratică este acoperită cu vegetaţie), dezagregarea afectează numai o treime din versant.
Conuri de grohotiş (Foto 33, 34): apar predominant în sectorul central al Pietrei Mari, la baza versantului estic. Acestea au o vechime mai mare decât cele de cele ce alcătuiesc râurile de pietre.
Foto. 35. Conuri de grohotis
Acumulările de la contactul calcare-conglomerate: sunt reprezentate de grohotşuri mobile, situate pe versantul estic. Aceste acumulări sunt reduse cantitativ şi sunt formate din gelifracte de dimenisiuni mici.
Strungile: reprezintă o înşeuare situată pe linia crestei, care permite trecerea cu usurinţă de pe un versant pe altul. Pentru Piatra Craiului apare definiţia de vale îngustă (3-10 m) şi scurtă (30-100 m) care porneşte de sub muchia crestei şi are versanţi verticali sau aproape verticali. Strungile apar pe versanţii crestei principale, au caracter subsecvent în partea centrală, caracter obsecvent în partea sudică şi caracter consecvent pe versantul vestic. Strungile de pe crestele secundare au dimensiuni mai mici. Stungile oarbe reprezintă tipul cel mai interesant, fiind specific Pietrei Craiului[1]. Strungile au fost la origine lapiezuri de stratificaţie sau văi mici. Sunt oarbe şi nu ajung să conflueze cu alte văi.
Fig.31. Geneza strungilor oarbe. A. Strungi formate pe hogbackuri secundare (profil, secţiune). B. Strungi formate prin degradare lapiezurilor de stratificaţie. După Constantinescu T.
Arcadele: Au o dimensiune mai mică decât a strungilor (în cadrul acestor tipuri de arcade nu sunt incluse cele de la Cerdacul Stanciului sau Zaplaz, acelea fiind forme de relief carstice). Au formă poligonală şi se remarcă lipsa disoluţiei ceea ce demonstrează rolul generator al gelifracţiei şi al proceselor fizico-mecanice. Majoritatea arcadelor se localizează pe muchii foarte înguste, supuse dezagregării şi care permit o rapidă îndepărtare a gelifractelor, prin cădere liberă. „Arcadele se găsesc pe majoritatea văilor, unde stratele au o poziţie verticală, cele mai cunoscute fiind pe văile Ciorânga Mare (două), Vâlcelul cu Fereastră, Valea Podurilor, Călineţul Mic, Valea lui Râie, Valea Şteghii„[1]
Foto. 37. Arcadă
În concluzie, se poate observa că relieful periglaciar este un tip de relief reprezentativ pentru Masivul Piatra Craiului, încadrându-l între unităţile calcaroase cu cele mai multe forme de relief periglaciare din România.
Dupa ce citesti articolul, parca vezi muntele cu alti ochi, intelegi mai multe!
RăspundețiȘtergereFoarte tare. Se vede ca esti muncitoare si ambitioasa
RăspundețiȘtergere