Relieful carstic
Relieful exocarstic
Relieful exocarstic
2.5.1. Relieful petrografic
. În Masivul Piatra Craiului morfologia de creastă şi trăsăturile tectono-structurale ale masivului, au deteminat modelarea unor forme carstice specifice: văile de tip Piatra Craiului, lapiezurile de stratificaţie, văile oarbe. Apar importante sectoare de chei la limita morfologică a masivului: Prăpăstiile Zărneştilor, Cheile Dâmbovicioarei, Cheile Dâmboviţei. Exocarstul reprezentat de doline, uvale este slab reprezentat. Endocarstul se remarcă prin circulaţia apelor subterane. „Potenţialul drenajului carstic este de 1400 m, al II-lea din România. Se pot remarca două bazine hidrocarstice: nordic şi sudic în cadrul cărora se pot identifica mai multe hidrosisteme carstice. Specificul cavernamentului este dat de cele aproximativ 500 de peşteri, peste 90% cu dimensiuni foarte mici, şi trei avene dintre care Avenul Colţii de sub Grind (-540 m)”[1].
Masivul Piatra Craiului este alcătuit din calcare în partea superioară, din conglomerate şi marne în partea estică şi din şisturi cristaline în vest (Fig. 21).
Fig. 21. Masivul Piatra Craiului – litologie
Carstologia este definită de Iovan Cvijic, în lucrarea „La geographie des terrains calcaires”: „toate procesele prin care trece o regiune calcaroasă pentru a îmbrăca forma şi caracterele hidrografice ale regiunii Karst”[1].
Carstificarea este un proces modelator. „Disoluţia este acţiunea indispensabilă, fără ca aportul acesteia să fie predominant, în mod obligatoriu şi pe tot parcursul întregii carstificări. Includerea cheilor, forme predominant fluviatile, în categoria formelor carstice poate fi explicată numai în baza acestei precizări. Pe parcursul modelării cheilor, disoluţia şi eroziunea pot avea, alternativ, un rol predominant în funcţie de „n” factori, iar procesele precum prăbuşirile pot să fie la rândul lor predominante în anumite etape”[2]. Carstificarea este un proces complex de interacţiune a mai multor agenţi ce alături de circulaţia apei în interiorul masei de calcar determină formarea reliefului din subteran sau de la suprafaţă.
Morfologia de creastă, ascuţită, nu permite formarea reliefului exocarstic reprezentat de doline şi uvale, datorită pantelor foarte mari. Locul acestora este luat de alte forme specifice crestei. Se remarcă:
Văi carstice
Denumirea de văi de tip Piatra Craiului a fost dată în anul 1984 de către geograful Traian Constantinescu. Principalele caracteristici ale acestui tip de vale sunt: „vale de versant calcaros, lungă de 1,0-1,5 km, cu o declivitate medie de 250 şi numeroase rupturi de pantă, cu aspect de cheie în profil transversal, largă în partea superioară, îngustă şi cu versanţi verticali în partea inferioară, prin care cursurile de apă nu reţin temporar pe totă lungimea lor”[1]. Corespund culoarelor de avalanşă (Fig. 22) şi sunt frmate în pertea superioară a masivului corespunzând zonei calcaroase.
Formarea acestor văi este pusă pe seama evoluţiei genetice şi evolutive. Se remarcă: Valea Crăpătura, Valea Padina lui Călineţ, Valea Ciorânga, Vlăduşca, Valea Şpirlea, etc. În masivul Piatra Craiului aceste văi sunt complexe şi au desfăşurare mult mai largă decât în alte masive calcaroase din România.
Fig. 22. Harta geomorfologică generală
Chei
Sunt unele dintre cele mai cunoscute şi mai reprezentative de pe teritoriul ţării. Cele mai importante chei sunt Cheile Dâmbovicioarei, Cheile Prăpăstiilor, Cheile Brusturetului, Cheile Dâmboviţei (Cheia de Sus). Se mai remarcă chei formate pe Valea Muierii, Valea Peşterii.
Cheile Dâmbovicioarei. Aceste chei se remarcă prin gradul mare de tectonizare, de stratificare, observându-se prezenţa dominantă a formelor de relief carstic exogen şi endogen, forme ce sunt bine săpate în pereţii calcaroşi. Au o lungime de 14,5 km şi poartă trei denumiri: Valea Seacă, Valea Brusturet şi Dâmbovicioara. Se remarcă: Cheia Văii Seci (0,7 km), Cheile Brusturetului (0,7 km), Cheile Dâmbovicioarei (2,4 km). Alternanţa dintre calcare şi conglomerate evidenţiază existenţa unor compartimente ridicate alcătuite din calcare în care sunt modelate cheile şi compartimente conglomeratice, mai coborâte. Aceste compartimente apar datorită faliilor transversale şi longitudinale. „Dovada concludentă o reprezintă faptul că Valea Dâmbovicioarei este adâncită în flancul estic al sinclinalului şi nu pe axul acestuia cum ar fi normal. Este clar că traseul a fost impus de faliile longitudinale prezente pe Valea Seacă şi în Cheile Dâmbovicioarei ”[1].
Pe parcursul acestor chei se remarcă Peştera Dâmbovicioarei (altitudine 870 m) cu galerii de 300 m înălţime precum şi Izbucurile din Plai.
Cheile Brusturetului - sunt prelungite în sud pe Valea Seacă a Pietrelor. Pe parcursul acestor chei (cca. 4 km) se întâlnesc Izbucurile de la Gâlgoaie, precum şi o grotă de proporţii mai mici „Grota Brusturetului”, situată versantul vestic al cheilor.
Prăpăstiile Zărneştilor au o lungime totală de 3,9 km, 1,7 km aparţin de sectorul Prăpăstiilor iar restul afluenţilor: Vlăduşca 0,9 km, Cheia 0,5 km, Curmătura 0,4 km şi Zănoaga 0,4 km. Sunt situate în nord-estul Pietrei Craiului. Aceste chei se află printre cele mai spectaculoase din România, atât prin energia reliefului – ce depăşeşte 200-400 m pe verticală, cât şi prin detaliile pereţilor. Cheile sunt străbătute de o vale mai largă decât valea Dâmboviţei. Se evidenţiază Cheile Pisicii şi Cheile La Table.
Cheile Damboviţei reprezintă limita sud-vestică a Pietrei Craiului. Cheile sunt foarte strâmte. Au o lungime de cca. 1,7 km. Pe parcursul acestor chei se remarcă formarea unor peşteri: peştera Decolmatată (cca. 50 m lumgime), peşterea de sub Colţul Crăpat (cca. 350 m lungime). Cele trei chei „s-au format prin epigeneză complicată de carstificare şi tectonică. Deşi epigeneza este evidentă, adâncirea văilor în calcare a avut şi aspecte particulare, cum ar fi captările carstice, formarea şi prăbuşirea ulterioară a peşterilor”[2]. Acest tip de cheie a fost denumită cheie speleoepigenetică.
Hornuri şi grohotişuri „hornul este o vale scurtă (50-100 m), foarte îngustă (5-10 m) şi foarte înclinată (panta medie depăşeşte 60o)”[3]. Hornurile sunt numeroase şi bine dezvoltate în masiv şi reprezintă obârşii ale unor văi secundare. Craterul de vale închisă a determinat apariţia denumirii de horn orb (denumire dată de geograful T. Constantinescu). Se remarcă: „Hornul Agăţat, Hornul Căpriţei, Hornul Mic, Hornul Negru, Hornul Ascuns, Hornul Întrerupt, Hornul Suspendat, Hornul Adânc, Hornul Mare, Hornul Piticului, Hornul Închis pe versantul nord-estic şi Hornurile Grindului, Hornurile Mărtoiului, Hornurile Ţimbalelor pe versantul estic”[4].
Marele Grohotiş reprezintă o suprafaţă extinsă pe raza căreia s-au unit două mari grohotişuri aşezate în pantă accentuată. Este alcătuit dintr-o succesiune de 7-8 limbi de grohotiş care încep în dreptul Umerilor Piertei Craiului (Şaua Tămaşului) şi sfârşesc pe Valea lui Ivan, fără să se abată de la curba de nivel de 1 600 m.
În Munţii Piatra Craiului hornurile şi grohotişurile sunt atotprezente (Foto. 2, 3, 4), fiind rezultatul acţiunii agenţilor externi ce acţionează continuu asupra versanţilor golaşi, fiind o imagine reprezentativă a masivului.
Arcade
Cerdacul Stanciului (Foto 5, 6) este una dintre cele mai rare şi mai interesante formaţiuni calcaroase din munţii noştri. Este o formă de relief unică prin proporţiile, înfăţişarea şi izolarea ei. În mijlocul unei monumentale arcade de află un bolovan de 10-15 m înălţime, care astupă aproape jumătate din deschiderea arcadei. O scară de fier a înlocuit un trunchi de brad ce a fost pus acolo de zeci de ani, pentru a se putea urca pe platforma superioară a Cerdacului.
Zaplazul (Foto. 7, 8, 9) este unul dintre cele mai reprezentative monumente ale naturii din ţara noastră, unic ca înfăţişare şi dimensiuni. Este reprezentat de o succesiune de arcade şi bolţi de calcar alb, în care apele au săpat mai multe arcade.
Lapiezuri
Specifice Pietrei Craiului sunt „lapiezurile de stratificaţie”, denumire dată de Constantinescu T. în anul 1997. Acestea apar unde calcarele sunt foarte stratificate, cu poziţie veticală sau aproape verticală. Acestea au fost semnalate pentru prima oară şi considerate specifice Pietrei Craiului sub denumirea de „lapiezuri de creastă”[1]. Acestea poartă denumirea de „lapiezuri verticale”[2]. Deşi poartă denumiri diferite, ele reprezintă aceleaşi forme exocarstice (Foto. 10, 11, 12, 13).
Apar şi lapiezuri modelate pe discontinuităţi tectonice ale calcarelor, pe diaclaze şi fisuri. „Lapiezurile de diaclază” se aseamănă cu cele de stratificaţie dar au dimensiuni mult mai mari, unele dintre ele devin hornuri sau hornuri oarbe. Lapiezurile formate pe fisuri au dimensiuni mult mai mici dar au o frecvenţă mai mare. Printre acestea pot apărea exemple cu aspect de rigole.
Fig. 23. Morfologia lapiezurilor în raport cu alte forme caracteristice Pietrei Craiului (după Constantinescu T. (2009).
Doline
Ocupă spaţii foarte restrânse. Se găsesc pe suprafeţe mai plate din zonele limitrofe (La Sălătruc, La Stâna Pietricica). „Pe întreg masivul au fost inventariate 43 de doline, majoritatea având dimensiuni mici şi foarte mici. Cea mai mare densitate a formelor dolinare se întâlneşte în Poiana Mare, unde pe o suprafaţă de 1,2 km2, au fost cartate 18 doline, dintre care 3 cu diametrul de 20 m şi o adâncime de 10 m. Într-una din aceste doline mari, înainte de cutremurul din 4 martie 1977, funcţiona un lac permanent care s-a scurs datorită decolmatării uni gol subteran (T. Constantinescu, 1976). Tot ca efect al cutremurului din 1977, pe valea Ulucilor s-a format o dolină de prăbuşire cu diameturl de 7 m şi o adâncime de 3,5 m”[1].
Exocarstul din Piatra Craiului este caracterizat de „văile de tip Piatra Craiului”, de „hornurile oarbe”, „lapiezurile de stratificaţie”, de torenţii carstici, având o extindere mare în cadrul acestui masiv.
Relieful endocarstic
Studiul endocarstului din Piatra Craiului a început prin cercetările iniţiate de geograful Constantinescu T. (1973, 1976, 1984, 1987) iar după 1980 de o serie de specialişti ce au abordat probleme de ordin hidrologic sau geologic: Orăşeanu I. Şi colab. 1984, Coca S. 1997. Peste 80% din peşterile din Piatra Craiului au fost descoperite, inventariate şi cartate de Clubul „Piatra Craiului” din Câmpulung Muscel, condus de Dobrescu Ion. Exploatările avenelor au început cu cei de la clubul „Avenul” din Braşov coordonat de Thomas şi Walter Gutt. Alături de aceştia, descoperiri importante au făcut cluburile „Silex” din Braşov, „Hades” din Ploieşti, „Norbert Casteret” din Colibaşi, „Emil Racoviţă” din Bucureşti, etc.
Peşteri şi grote
Munţii Piatra Craiului se remarcă prin prezenţa uriaşă a peşterilor, au fost inventariate peste 500 de peşteri şi grote dintre care majoritatea au dimensiuni reduse (5-10 m lungime). „Principala caracteristică a acestor peşteri este lungimea lor foarte mică, dezvoltare medie, la nivelul masivului fiind de 14,9 m”[2]. Această valoare include Piatra Craiului între regiunile carstice cu cele mai scurte peşteri din România: în culoarul Rucăr-Bran dezvoltarea medie este de 24 m, în Masivul Bucegi de 104 m, în Munţii Şureanu: 145 m.[3] Pe versantul nord vestic stratificaţia favorizează infiltrarea iar declivitatea foarte mare determină o parte a apelor infiltrate să revină la suprafaţă după scurt timp. În sud, unde declivitatea pantelor este mai mică se găsesc cele mai lungi peşteri (vezi anexa 1 - Test de semnificaţie: analiza chi-pătrat). Formarea peşterilor în etajul hidrocarstic superior determină o valoare mare a înălţimii şi denivelării golurilor în raport cu lungimea totală a galeriilor. „Peştera Walter Kargel are înălţimea de 10-12 m, denivelarea de 19 m şi lungimea de 35 m. Peştera Mare din Valea Şpirlei are 16 m înălţime, 13 m denivelare şi 22 m lungime”[4]. Prezenţa peşterilor aproape de suprafaţă şi având dimensiuni reduse, nu a permis dezvoltarea procesului de concreţionare. Peştera Lupului din Cheia Mare a Dâmboviţei şi Peştera Dâmbovicioarei prezintă mici concreţiuni endocarstice.
Majoritatea peşterilor sunt situate la altitudini mari fiind supuse foarte uşor prăbuşirilor. Procesele periglaciare şi cele carstice determină surparea tavanului. Astfel au apărut sectoare de chei, rupturi de pantă în porţiunile superioare ale văilor. Pe văi şi pe versanţi s-au format hornuri oarbe şi arcade.
Prezenţa multitudinii de peşteri în partea superioară a masivului indică stadiul de evoluţie al reliefului, punând în evidenţă, alături de lapiezuri şi hornuri, rolul important al carstificării în modelarea generală a crestei.
Peştera Stanciului (Foto. 16, 17, Fig, 25): se află în partea stângă a Cerdacului Stanciului. În adâncuri exista înainte un horn ce comunica cu partea superioară a crestei, acest horn a fost astăzi acoperit.
Peştera începe cu sală mare şi se continuă cu două galerii, una în partea dreaptă ce înaintează şi creşte în altitudine cu aproximativ 5 m, cealaltă în partea stângă care este ceva mai scurtă decât galeria anterior amintită şi accesul se îngreunează către final. Galerile sunt relativ strâmte şi se termină brusc la baza unor pereţi verticali.
Peştera Stanciului face parte din categoriile peşterilor mici şi are relief endogen foarte puţin dezvoltat probabil datorită poziţiei sale în drumul turiştilor dar şi datorită faptului că poarta ce a fost montată în interior cu scopul de a interzice accesul, a fost distrusă.
Gura Sbârcioarei: este o peşteră mai redusă ca proporţii, situată la periferia estică a masivului, pe valea Sbârcioarei, la poalele dealului Corboşeştilor alcătuit în întregime din calcare.
Moara Dracului: este o formaţiune carstică situată pe unul dintre firele de abrupt – uscate şi foarte greu accesibile – ale uneia din văile care brăzdează abruptul apusean (Valea Tămaşului); este caracterizată printr-o grotă suspendată la mare înălţime, din interiodul căreia se scurge în permanenţă un fin măciniş de calcar, de unde provine şi numele ce i s-a dat de către localnici.
Avene
Sunt cavităţile caracteristice pentru morfostructura de creastă a Pietrei Craiului (Fig. 26). Potenţialul de denivelare din Piatra Craiului este de 1480 m, între vârful Piscul Baciului 2238 m şi Izvoarele Domnilor 758 m şi situează masivul pe locul doi, după Munţii Retezat[1]. Condiţiile cele mai bune de dezvoltate a avenelor se află pe versantul nord-vestic dar se presupune că în avenele formate în cuaternar au fost colmatate cu grohotiş calcaros, simultan cu modelarea golurilor[2].
Se remarcă:
Avenul de sub Colţii Grindului: are o denivelare de -561,5 m, al doilea ca adâncime din România.
Avenul din Vlăduşca: prezintă o denivelare de -71 m
Avenul Superior din Podul Viţeilor şi Avenul Inferior din Podul Viţeilor au adâncime de -25 respectiv -12 m.
Piatra Craiului din punct de vedere geomorfologic se impune prin caracterul de creastă proeminentă, unitară, iar ca regiune carstică se divide în două bazine hidrocarstice (de nord – Bazinul Hidrocarstic al Zărneştilor şi de sud al Dâmbovicioarei).
Bazine hidrocarstice
„Reprezintă unitatea spaţială din care apele subterane se drenează spre acelaşi nivel de bază local, pentru a ieşi sau nu la suprafaţă prin izvoare carstice”[1]. Într-un bazin hidrocarstic pot să funcţioneze mai multe hidrosisteme carstice. Prin hidrosistem se înţelege „unitatea spaţială din care un izvor carstic îşi asigură debitul”[2]. În masivul Piatra Craiului se identifică două mari bazine hidrocarstice: Bazinul Prăpăstiile Zărneştilor (bazinul nordic) şi Bazinul Dâmbovicioara (bazinul sudic) care nu se suprapun în totalitate peste bazinele hidrografice (bazinul Bârsa Mare în nord şi bazinul Dâmboviţa în sud). Limita dintre cele două bazine hidrocarstice este pe aliniamentul: sudul Vârfului Grind – La Table – Valea Coacăza, care coincide cu înălţimea maximă a fundamentului cristalin.[3]
Bazinul hidrocarstic Prăpăstiile Zărneştilor: are o suprafaţă de „25,6 km2 din care 55% pe calcare, 25% pe congomerate cu elemete calcaroase şi 20% pe comglomerate cu elemente cristaline”[4]. Se individualizează trei hidrosisteme carstice: Hidrosistemul carstic 6 Martie apare pe versantul stâng al Prăpăstiilor, apare sub un grup de cinci izvoare, drenajul subteran care le alimentează a fost parţial demonstrat. Hidrosistemul carstic Izvoarele Domnilor I: se află în extremitatea nord-estică a masivului. Are bazinul de alimentare în versantul nord-vestic al Pietrei Craiului, în sectorul situat între Falia Grindu şi Falia Curmătura. Aici lipsesc cursurile de apă permanentă şi nu sunt alte izvoare carstice. Hidrosistemul carstic Topliţa: izvoarele sunt situate la contactul depozitelor proluvio-deluviale de la periferia Pietrei Mici.
Bazinul hidrocarstic Dâmbovicioara: are o suprafaţă de 32,5 km2 care aparţine 25% calcarelor, 45% conglomeratelor cu elemente calcaroase şi 30% conglomeratelor cu elemente cristaline. De asemenea se individualizează trei hidrosisteme carstice: Hisdrosistemul carstic Gălăoaie: este alcătuit din mai multe izvoare temporare care apar pe faţete de strat şi funcţionează în perioade umede. Drenează partea sudică a Pietrei Craiului. La nivelul său, direcţiile de drenaj subteran au fost demonstrate parţial, prin mărci cu fluoresceină (Constantinescu T., 1977) şi cu izotopi radioactivi (Orăşeanu I., 1984) şi se ştie că apele infitrate pe Valea Seacă ajung la izvoarele de la Gălăoaia, situate la o distanţă de 4 km. Efluenţa (infiltrarea difuză, la nivelul epicarstului) reprezintă modalitatea principală de infliltrare a apelor în carst dar în acest hidrosistem există şi puncte de infiltrare rapidă (sorburi sau ponoare). Aici apar două mari avene (Alenul de sub Colţii Grindului şi avenul din Grind) care probabil în trecut au reprezentat puncte de înfiltraţie directă.
Hidrosistemul carstic Valea Peşterii: Apare la zi prin trei izvoare carstice dintre care două sunt temporare. „Izvorul principal are un debit mediu de 50 l/s”[5]. Hidrosistemul carstic Cheia Mare a Dâmboviţei se află pe valea Peşterii şi se descarcă prin numeroase izvoare. Debitul cumulat al acestor izvoare este de 800 l/s[6]. Bazinului hidrocarstic Dâmbovicioara îi sunt specifice două direcţii: direcţia vest, confirmată de înclinarea monoclinalului, direcţia nord-sud impusă de compartimentele morfotectonice care coboară treptat spre sud.
Relieful dezvoltat pe conglomerate
Acest tip de relief apare în partea inferioară a masivului. Nu prezintă forme specifice de „babe”, „sfinx”, „ţigăi” ca în alte masive din Carpaţi deoarece etajul conglomeratic se suprapune aproape în totalitate cu zona de pădure, la partea superioară desfăşurându-se stiva de calcare.
Relieful dezvoltat pe şisturi cristaline
Este un tip de relief foarte slab dezvoltat deoarece suprafaţa alcătuită din şisturi cristaline se suprapune peste peste zona de pădure din partea estică a masivului unde predomină culmile rotunjite, împădurite.
[1] Constantinescu T. (2009), pag 120.
[2] Constantinescu T. (2009), pag 120.
[3] Orghidan N. (1936).
[4] Constantinescu T. (2009), pag 122.
[5] Orăşeanu I. şi coalb. (1984)
[6] Orăşeanu I. şi coalb. (1984)
[1] Constantinescu T. (2009), pag 119.
[2] Constantinescu T. (2009), pag 127.
[3] Goran C. (1982).
[4] Constantinescu T. (2009), pag 127.
[1] Velcea M. Valeria (1961).
[2] Naum T., Grigore M. (1974).
[1] Constantinescu T. (2009), pag. 116.
[2] Constantinescu T. (2009), pag. 118.
[3] Constanitnescu T. (2009), pag. 113.
[1] Constantinescu T. (2009), pag. 111.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu